Maine e o zi specială, așa că vreau să spun o poveste specială.
Încep cu răspunsul pe care i l-am dat unei prietene, într-o zi de vară, la cafea. Întrebarea era: „băi, tu unde faci practică în anul doi?”.
„O să fac la BCR. Bine, cel mai tare ar fi să fac la Pro TV.”
Asta se întâmpla în vara lui 2017, înainte să plec afară. Când m-am întors în țară, prin februarie, trebuia să-mi găsesc un loc unde să fac o practică. Oriunde, dar pe domeniul meu.
Am rămas la planul meu și m-am dus la BCR. Sucursala? Ironic, Piața Iancului. Mă duceam în fiecare zi, la cămașă bleu și pantaloni negri și mă uitam la românii care depuneau sute de euro și dolari în conturi. Nu, nu, românii sunt săraci. Sigur. Într-o zi, agentul mi-a arătat un scan al unui document, cetățean austriac și mi-a zis: „Uite, băiatul ăsta e preferatul meu. E foarte amabil, lucrează aici, la Pro TV.” După, scoate o carte de vizită al unui angajat de acolo.
Mă tot gândeam că nu e de mine și că nimerisem cu vreo 200 de metri mai prost decât trebuia. După vreo 2 săptămâni de numărat bani și ștampilat hârtii, aflu că nu prea se pupă banca și munca acolo cu tipul meu de practică.
Veste bună? Mă eliberasem de hainele bleu. Vestea proastă? Ce făceam?
Din răspunsul ăla din vara aia mai rămăsese ceva nebifat. Știi cum e, dacă nu încerci, nu ai de unde să știi. Așa că, într-o zi de joi am scris un e-mail pe prima adresă de la Pro care mi-a ieșit în cale. Aici am avut mare noroc: oamenii chiar aveau stagii de practică și o tipă de la PR a dat mai departe e-mailul la HR.
A doua zi am primit vestea că marți am interviu. Era al dracului de ireal. Știam că trebuie să trimit un CV și o scrisoare motivațională până atunci. M-am gândit tot weekendul la ce aș putea să scriu. Erau atât, dar atât de multe motive, încât nu ar fi încăput într-o pagină.
În fine, nu o să uit niciodată ziua aia de marți, când eram într-un Uber (Dacia Logan, logic), de la radio se auzea Vals a lui Smiley și vedeam clădirea veche din Pache cum răsare dintre copaci. Emoții ca atunci nici la BAC nu am avut.
Era o mare presiune pe mine, era ceva ce nu credeam că ar putea fi posibil, mai era și primul interviu din viața mea. Îmi amintesc că am intrat în lobby, și am fost invitată să mă așez pe o canapea care avea deasupra o vitrină. În vitrină se afla un obiect cu cea mai mare ”greutate”, premiul Emmy.
După interviu și două zile de așteptare, am primit mesajul „Poți să vii luni la noi?”. Restul e istorie.
A fost o perioadă pe care n-am să o uit vreodată. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum ajungeam în Fluierului, intram de dimineață și pe ecranele din lobby vedeam audiențele de ziua de dinainte. Eram mândră de ele, de parcă ar fi fost ale mele. Fiecare lucru pe care îl făceam, fie și el cel mai mic, conta enorm pentru mine, pentru că îmi îndeplineam visul din copilărie. Când mi-am văzut munca într-un mic articol de pe site, m-am simțit cu adevărat fericită.
Am mai făcut două vizite acolo, fix înainte să plec din țară. Ultima a fost una foarte, foaarte matinală și călduroasă. Când am plecat, m-am uitat în spate și știam că nu o să mă mai întorc, dar eram fericită. Într-un interval de trei săptămâni, la care adaug toate sfaturile primite după, timp de un an, de la niște oameni de nota 20, am învățat mai mult decât oricând. Nu știu dacă am apucat să le mulțumesc sau dacă ei știu, dar au fost niște mentori în adevăratul sens al cuvântului și sunt sigură că dacă aș fi stat mai mult, aș fi învățat mai multe lucruri.
P.S.: Când m-am mutat în București, n-am vrut să vizitez nimic altceva decât clădirea din Pache Protopopescu, îmi era de-ajuns. Doi ani mai târziu, treceam pe langă ea zilnic, făceam dreapta spre Fluierului și îmi prindeam legitimația albastră, fie ea și temporară, la perechea de blugi. De neprețuit.
Pentru orice atlet, orice sportiv, scopul suprem a fost, este și întotdeauna va fi medalia de aur. Așa cum pentru mine, medalia de aur a fost, este și întotdeauna va fi șnurul albastru, cu ecusonul alb și cinci puncte pe el. Asta e medalia mea. Da, am purtat-o pentru un scurt timp, însă pentru mine a fost mai mult decât suficient.
Deobicei, nu-mi arăt sentimentele, nici nu vorbesc foarte mult despre lucruri de genul, însă ce moment mai potrivit decât la 25 de ani de unul dintre cele mai tari lucruri din România.
La mulți ani!
Alo? Sunt generatia PRO... 